Hai să fim serioși: dacă voiai să vezi ce-i moda, dacă voiai recenzii la ținută și dacă te ardea să râzi cu lacrimi (sau să te uiți cu dor la vreo divă de pe scenă), teatrul de revistă era locul perfect. Între 1920 și 1940, Bucureștiul era pe val – muzici live, lumini, franțuzisme, și toată lumea bună care-și mângâia fracul cu o sprânceană ridicată, dar râdea pe sub mustață la bancurile care mai de care.
Compania Carabus condusa de directorul C..Tanase facea ravagii la Teatrul Comoedia cu spectacole ca Rose-Marie sau Teatrul Carabus unde cu 32 girls se juca marele divertisment Totem Tom Tom spectatorii apoi se delectau la restaurantul Garei de Nord sorbind Rhein Extra sau vinuri alese, sampanie naturala Mott, apoi i si cheltuiau suplusul de bani la Loteria de Stat pe clase, la sfarsitul zilei comunicandu-si gandurile cu ajutorul Societatii Anonime Romane de Telefoane sau citind Universul. Frumos nu!
Strălucirea în grup: “Să vină corul!”
Ți-i imaginezi? Tablouri vii cu zeci de băieți și fete, unii trași prin inel, alții… doar trași la față de viață, toți îmbrăcați de zici că urmează balul anului, nu o scenetă cu tente politice. Scena, cât patru sufragerii la un loc, decorată de nu încape pe Instagram, plină de decorațiuni Art Deco și de orchestră, că nu era playback să-i doară gura degeaba.
Fiecare spectacol acoperea mai multe tablouri, par example povestea operetei Rose-Marie se intindea pe doua acte si douasprezece tablouri.
Momente mici, emoții mari
Mai dădeau și pe liric, să nu uite lumea că-i teatru, nu bairam. Câte-un duet la lumina lunii (falsă, pictată), un trio cu vioară ca pe Calea Victoriei după program și, hop!, sala era la picioarele actorilor. Chestii de suflet – și de oftat, și de râs. Dansul era si el la raport, Rose-Marie i-si incheia spectacolul cu Dansul Evantaiului.
Femeile: Divele care conduceau show-ul
Fetele nu erau doar decor – Doamne ferește! Apare corul de fete, în rochii mai ample ca bugetul Primăriei, printre brațe și dansuri “călcat pe bătături”, și hop, cineva e deja îndrăgostit. Aici s-au inventat vedetele de cartier, adică divele de tot orașul – stil, farmec, iar moda părea a lor, din cap până-n sandale cu toc.
Mya Aposttoleacu, Maud Mary, Olga Solomoneanu, Paula Geogescu, Vivette Popescu, Tantzi Dinescu sunt numai unele din vedetele prezente pe scenele teatrelor, fastuoase pe scena, nesatioase in afara ei gata sa-si sparga economiile la Blanaria B. Spenter, Magazinele Monopol, Gheorghe Fundanescu, Marea Blanarie la Costica (cea care a furnizat si blanurile din tabloul III “Cabana Vulturului Negru” a piesei Rose-Marie), La Toni sau la Postavaria Sarcot, sau i-si cumparau incaltaminte fina de la Gaston. Doamnele si domnisoarele i-si astamparau foamea la Bufetele Herdan, cu Ciocolata Zamfirescu igienizandu-se ca la carte cu pasta, praful si sapunul de dinti Botot, alte timpuri alte obieceiuri, acelleasi idealuri si vise.
Satiră cât cuprinde și naționalism la mișto
Un ochi plângea, altul râdea, iar din culise se-ozea o glumă bună despre politicieni sau, după caz, despre vecina de scaun. Într-o seară veneau cu ținute tradiționale (stil “hei, să vezi ce populari suntem!”), în alta cu fracuri și pălării, că nu era voie să te plictisești nici la garderobă. Viata era tumultuoasa si plina de surprize dar fara goana dupa scrolling de astazi.
Costumele: De la paieți la opinci
Nu era două seri la fel pe scena de revistă. Astăzi majorete, mâine “oi fi eu marinar, dar brânză să fie”, poimâine țărani scoși la oraș din sertar folcloric. Un paradis pentru orice pasionat de modă, doar să ai aparat foto și răbdare la numărat paiete. Totusi in public, la diferite banchete, petreceri, pe strada se pastra cu sfintenie cea mai cuminte, CU MINTE tinuta purtata cu mandrie de toti.
Bucureștiul, în toiul balului
Teatrul de revistă nu era doar pentru a râde sau a zâmbi tâmp. Era pulsul orașului – ce visa lumea, ce inovații mai plagiau de la Paris, ce modă prindea sau nu, tot acolo se vedea. Un amestec unic de glumă bună, dans, romanțe și, la sfârșit, patriotism ca la horă: cu voie bună și o notă de ironie fină. Micul Paris era unul din centrele culturale si economice ale acelei perioade ascuns in spatele acestor fotografii.
Întrebări rapide, răspunsuri și mai rapide
Pentru colecționari:
Vânătoarea de aur e la pozele cu ansambluri mari și costume strălucitoare: de la fracuri la “țărăncuțe urbane” cu pălărie, până la divele în rochii ce băteau orice stroboscop. Cele mai valoroase pentru colectionari sunt cele in care costumele nationale sunt predominante si expuse in toata splendoarea lor.
Pentru istorici:
Bucureștiul 1920-1940? Un cocktail între “Veniți la Micul Paris!” și “hai, măi, să fim ai noștri”. Tot orașul alerga la spectacol, să-și lase necazurile în foaier. Imaginile sunt elecvente pentru istoria vestimentatiei acelor timpuri.
Pasionații de cultură urbană:
Revista era ca feed-ul de azi, dar cu mai mult bun-gust și fără meme. Doar muzică, glume, pe ici-colo un cuplu de vis și lumea care aplauda sincer. Un cocktail necesar si usor de digerat pentru acele vremuri.
Media, muzee, content:
Ia imaginile, lasă-le la fermentat în social media, organizează o expoziție cu ele și povestește-le lumea, fără să le “lași” doar la prăfuit pe raft.
Ce-a fost teatrul de revistă interbelic românesc?
Un fel de Eurovision permanent, dar mai cool – dans, muzică, ironie, vedete feminine pe bune, și foarte mult farmec local. Nimic mai usor de vazut fara adictia smartphone-ului si fara presiunea social media.
FAQ-ul pe bune, fără ocol:
De ce era spectacolul așa mare?
Montări cât pentru Oscar. Frați, surori, cor, orchestră, coregrafii pe bune, decoruri care rupeau retină.
Ce vedete aveau?
Divele – frumoase, șarmante și cu personalitate. Comedianți ce făceau să cadă monoclu’ oamenilor din lojă. Cantaretii care si delectau spectatorii cu cantece strengare sau melodramatice fara nici un autone la dispozitie.
Ce spunea despre România?
Că suntem glumeți, ne place dansul, avem ochi pentru modă și ironizăm tot, mai ales cu poftă de viață. Ca suntem centrul siastractiei in aceasta parte a Estului Europei.
De ce ar merita să dai un ochi prin aceste amintiri?
– Ca să vezi cum era glamour-ul pe bune.
– Să te inspiri pentru un proiect cool sau să dai startul unei cercetări cu bun gust.
– Să vezi că nu inventăm noi ironia și show-ul azi. Sa te simti bine teleportat intre 1920-1940.
Surse de învățat și admirat:
Arhive foto, programe de spectacol din epocă, Muzeul Bucureștiului (dacă nu-s plecați cu expoziția la Paris), plus reviste de atunci – colecționate ca vinul bun: mai vechi, mai prețioase.
Concluzie?
Teatrul de revistă interbelic e “Instagram-ul” Bucureștiului vechi: totul era vizibil, vibrant și nemaipomenit de viu. Ia-l la răsfoit, că nu-i de pus la naftalină!
Am scris acest articol scris “cu drag și spor”, între doua melodii de Petre Alexandru, Zavaidoc și un ceai la Capșa.
