Jurnal din 15–29 februarie 1940 – iarna cea mare, Finlanda și zvonurile Europei, o zi în plus într-o lume sfâșiată
Rezumat rapid,TL;DR
- Finlanda rezistă încă, dar frontul din Karelia se clatină sub un bombardament uriaș.
- Londra discută voluntari și ajutoare, însă marile intervenții rămân la stadiul de plan.
- Europa geme de știri amestecate: unele se confirmă, altele se dovedesc zvonuri.
- La începutul lui 1940, Europa fierbea. URSS atacase Finlanda (Războiul de Iarnă, 30 nov. 1939–13 mart. 1940), iar Marile Puteri oscilau între neutralitate declarată și ajutoare pe ocolite. În acest cadru, jurnalul românesc din 15–29 februarie fixează febra zilei, amestecând știri, neliniști și speranțe.
- Suntem în „războiul ciudat” din Apus: fronturile vestice tac, dar Atlanticul vuiește de submarine. În Nord, Războiul de Iarnă: Finlanda ține piept URSS pe Linia Mannerheim. România încă neutră, cu sirene de exercițiu și cu ochii la hărți.
- Un martor român notează Teleormanul pașnic, dar aude bubuitul Războiului de Iarnă din Finlanda.
Pagini calde despre oameni, obiceiuri și cultură locală stau lângă știri despre orașe rase de artilerie.
Speranțele de pace prin „comerț și diplomație” se vor dovedi, peste câteva luni, iluzii.
Jurnal din 15–29 februarie 1940: primăvară cu sirene
Idei-cheie, pe scurt – ce afli din acest articol
- Jurnalul surprinde războiul de iarnă finlandez-sovietic și tensiunile europene dintre neutralitate și intervenție.
- Multe zvonuri din epocă au fost rectificate ulterior: cifrele, acțiunile și chiar numele navelor.
- De ce aceste două săptămâni in paginile manuscrise (vezi facsimilele) redau, fără fard, fara menajamente atrocitățile și demența războiului.
- O felie de viață din România neutră, prinsă între botezuri la țară și bubuit de război.
- Ce e exact și ce a fost zvon în notele despre Finlanda, Marea Neagră și Norvegia.
- Sfârșit de februarie 1940. Europa stă „în așteptare”, dar fronturile nu tac: în nord arde Războiul de Iarnă (URSS vs. Finlanda, nov. 1939–mar. 1940), iar în Balcani se fac calcule nervoase. În România, viața curge încă normal, cu universități, conferințe și nunți, sub umbra unei furtuni care se apropie.
Context rapid din jurnal: vocea prezentului si cronologia jurnalului, prin ochii martorului
- „Aceeași întrebare pe buzele tuturor: Rezistă Finlanda? Cât? Luptă oamenii aceia cu disperarea… Între moarte și libertate e singurul scop al vieții lor… 30000 de bombe pe zi varsă sovieticii peste mâna de oameni ce îndrăznește să li se opună.” Tonul e al unei ierni morale și fizice. Jurnalul surprinde și tensiunea europeană: „Anglia a admis înrolarea de voluntari… Din Danemarca au plecat 9000 de voluntari… S-au aflat planuri de invadare a Suediei… Svonuri că ar fi ocupată în 7-8 zile Olanda… A început și torpilarea vaselor suedeze și daneze… Bombe explodează în Birmingham.” Iar viața civilă continuă: „După masa avem la liceu o conferință… Se mai fac încă fișe (Teste). Oamenii trebuie să fie ridiculi mereu. Maimutăreala merge până la limite.”
- 16 feb: incidentul Altmark aprinde Europa.
- 16–18 feb: Altmark. “Lumea întreagă comentează incidentul ‘Altmark’… vinovații sunt norvegienii.” În realitate, distrugătorul britanic HMS Cossack a intrat în apele norvegiene și a eliberat 299 de prizonieri britanici de pe nava-tanc germană. Norvegienii, care escortaseră vasul conform regulilor de neutralitate, au fost criticați de ambele tabere. Cuvântul “Jøssing” (de la Jøssingfjord) va deveni în Norvegia sinonim cu anti-nazist.
- 17 februarie: „Azi citesc în ziare că Suedia refuză trimiterea unor divizii fie și ca voluntare în Finlanda… Ziarele germane spun: ‘ori neutralitate absolută ori alta nu poate exista.’ Ce bine ar fi să putem fi neutri absoluti.” Tonul e lucid și amar. Câteva rânduri mai încolo, compasiunea: „Finlandezii, deși stropșiți, cum ar spune cronicarul, rezistă… Luptele piept la piept s-au dat între două disperări: aceea a iubitorului de libertate și aceea a fricosului de moartea sorocită.”
- Despre ecoul internațional: „Observatore Romano… ‘timpul lucrează pentru Aliați.’ În Anglia au fost botezate trei torpiloare românești: Vârtej, Viforul și Năluca.”
- Frânturi intime și sociale: „Am visat ieri noapte că m-am botezat din nou.”; „Ghiță Vinulescu… e Comisar în Ministerul Minorităților… Regret și eu că n-am cerut un post… Deie Dumnezeu ca ziua de mâine să-mi aducă bune vești.”
- 19 februarie: „Finlandezii au pierdut prima linie de fortificații… Vasele engleze au acostat ‘Altmark’… și au liberat 400 de prizonieri.” Urmează elanul solidarității: „Voluntari pleacă spre Țara lacurilor… Englezi, Francezi, Danezi, Suedezi, Norvegieni, Americani…”
- Pe Frontul de Iarnă, Finlanda rezistă eroic, dar URSS străpunge treptat linia Mannerheim.
- Bombardamente sovietice ating, din greșeală, localități suedeze și norvegiene.
- România strânge fonduri pentru apărare; o vizită oficială la Roma caută sprijin și imagine.
- Ultima lună a Războiului de Iarnă (noiembrie 1939–martie 1940) e un amestec de sisu – încăpățânarea finlandeză intrată în dicționare – și de devastare. Europa neutră e pusă la încercare: Norvegia, Suedia, Turcia și România navighează printre presiuni, promisiuni și amenințări.
- Paginile datate 23 și 24 februarie 1940, cu cerneală tremurată, leagă botezul de pe uliță de hărțile Europei. Sunt dovada palpabilă că istoria mare se insinuează în bucătăria mică.
- 20–22 feb: la București se pregătesc “colocvii istorice… să se ude totul cu un pahar de bere”, semn că viața intelectuală caută normalitatea. În același timp, “Suveranul a subscris 10 mil., iar Moștenitorul 2 mil. pentru apărarea națională” – efort real, de propagandă și finanțare, într-o Românie prinsă între imperii.
- 22 feb: “Ofensiva rusă a fost oprită… 18.000 de morți și răniți… nu cade nici un prizonier finlandez. Secretul: sinuciderea.” Aceasta e vocea vremii, saturată de zvonuri. Adevărul istoric: după eșecurile grele din decembrie-ianuarie (Raate, Suomussalmi), Armata Roșie se reorganizează, aduce artilerie grea și, din 11–13 februarie, rupe apărarea la Summa; până la final de lună, Finlanda se retrage ordonat spre Viipuri.
- 22–23 feb: “Rușii au bombardat un sat suedez și trei norvegiene.” Confirmat parțial: pe 21–22 februarie, bombardiere sovietice lovesc din greșeală Pajala (Suedia) și încalcă spațiul norvegian; pagubele variază, dar ideea e limpede – demența războiului nu mai recunoaște granițe.
- În sud, “Turcii se pronunță deschis pentru cauza Aliaților”. Corect în spirit: Ankara semnase în 1939 un tratat de asistență cu Londra și Parisul, însă va rămâne neutră până în 1945.
- 23 februarie 1940: „Mâine plecăm să creștinăm o puică de român prin părțile Teleormanului.” Apoi, o frază care te arde: „Ce zile ne-au fost date să trăim?… războiul total… pe care numai Apocalipsul îl va putea egala.” Și hotărârea: „Al nostru e acest pământ și nu-l vom da… Calea noastră am găsit-o prin noi înșine.”
- 24 februarie 1940: „Soarele s-a făcut mai puternic… zăpada pălește… Linia Mannerheim – a doua – este intactă. Aparatorii ei însă sunt istoviți… Acolo se trage mereu în carne vie.” Urmează notele de geopolitică: fortificații pe țărmul Mării Negre, zvonuri despre „turcii din Caucaz”, acorduri comerciale ale Germaniei și Englezilor cu Norvegia.
Din jurnal: viața de lângă noi
- „Am călătorit destul de bine în Teleorman… De la gara Șoimu am făcut drumul cu sania în miez de noapte, îmbravați ca niște noedici.” În Alexandria, „flăcăi și fete în preajma perechilor ce nuntesc… salbe ce reprezintă întregi tezaure strălucesc pe piepturile mai tuturor fetelor.” În plimbare, autorul vede statuia lui Alexandru Ioan Cuza „lucrată de Iordănescu” și teatrul comunal „Victor Slăvescu” – economist și om politic, nume influent al vremii. Pagini calde: „Botezul de duminică… petrecere toată ziua, cuminte, fără zgomot.” Dar și observații tăioase despre lingușiri, partizanate locale sau căsătorii prea timpurii – o fotografie sinceră a societății provinciale.
Ce s-a întâmplat de fapt, mituri vs realitatea dincolo de zvonuri (verificat)
- „Voroshilov își joacă acum cartea.” Realitate: conducerea efectivă a ofensivei din februarie aparținea mareșalului Semion Timoșenko; Voroshilov rămânea figură-cheie la vârf.
- „30.000 de bombe pe zi.” Imagine justă a intensității, deși cifrele zilnice variau. Cert: artileria și aviația sovietică au lovit necruțător poziții și localități, cu numeroase victime civile.
- „Anglia a admis voluntari.” Adevărat: s-au acceptat înscrieri, iar Norvegia și Suedia au facilitat treceri; totuși ajutorul decisiv aliat nu a ajuns înainte de armistițiul din martie.
- „Din Danemarca au plecat 9000.” Estimările istorice indică în jur de o mie de voluntari danezi; cifrele mari privesc mai degrabă contingentele suedeze și norvegiene, plus diaspora.
- „Planuri de invadare a Suediei/Olanda ocupată în 7–8 zile.” La final de februarie 1940, existau planuri și contra-planuri: Aliații luau în calcul tăierea aprovizionării germane prin Scandinavia; Germania pregătea Weserübung (aprilie). Olanda avea să fie invadată în mai și să cadă în câteva zile – zvonul s-a adeverit ulterior.
- Suedia: Corect că a refuzat trimiterea de divizii oficiale; a permis însă mii de voluntari și sprijin material.
- Mannerheim: Corect că prima linie a căzut în februarie; luptele au continuat cu pierderi cumplite.
- Incidentul Altmark: Real, 16 feb. 1940, dar au fost eliberați 299 de prizonieri, nu 400.
- Voluntarii: Au existat, dar cifrele reale au fost mai mici decât „zecile de mii” vehiculate. Cel mai numeros a fost corpul suedez.
- Torpiloarele românești: România a comandat vedete torpiloare în Anglia; numele consemnate apar în presa vremii, dar „Năluca” aparținea altei serii. Entuziasmul mediatic a amestecat detalii.
- „Când vor bombarda oare Odesa și Crimeia?” Nu în 1940. Bombardamentele românești au venit abia în 1941.
- Pierderi: la finalul conflictului, Finlanda va avea aproximativ 25.000 de morți; estimările moderne pentru URSS depășesc 120.000 de morți. Cifra de “18.000 într-o zi” din jurnal e probabil o exagerare de presă.
- Prizonieri: au existat prizonieri finlandezi și sovietici; afirmația “nu cade nici un prizonier finlandez” ține de mitologia rezistenței, nu de statistică.
- Altmark: nu “vinovați sunt norvegienii”, ci o ciocnire a două încălcări concurente ale neutralității – tranzitul german și intervenția britanică.
- Finlanda: În realitate, la mijlocul lui februarie 1940 Armata Roșie a străpuns sectorul Summa al Liniei Mannerheim, iar finlandezii s-au retras spre Viipuri. „Linia a doua intactă” e mai degrabă dorință; „apărătorii istoviți” e, însă, crud de exact. Peste câteva săptămâni, pacea va forța cedarea Kareliei și strămutarea a aprox. 400.000 de finlandezi – o tragedie rece ca gheața Golfului Finic.
- „Turcii din Caucaz”: jurnalul intuiește brutalitatea stalinistă, dar deportarea în masă a turcilor mesheți (Meskhetian) s-a produs abia în 1944. În 1940, URSS își fortifica litoralul și pregătea anexări în Baltica, dar zvonul despre mutări masive în Caucaz era prematur.
- Norvegia: corect că norvegienii, stat neutru, făceau comerț cu ambele tabere, inclusiv minereu de fier vital Germaniei. Dar „echilibrul” avea să crape brusc pe 9 aprilie 1940, odată cu invazia germană.
- Războiul pe mare: războiul submarin chiar se intensifica. În iarna 1939–1940, zeci de nave comerciale sunt scufundate lunar; tonajul pierdut crește, iar civilii plătesc prețul invizibil al foamei și fricii.
- Jurnalul iernii 1939–1940: între nunți de sat și tunurile care sfărâmă Viipuri.
- Jurnalul notează încrederea în diplomație: „Vizita ministrului nostru de finanțe la Sofia pare a fi netezit căile spre bine… Italia poate să se opună războiului.” Azi știm deznodământul: Italia intră în război în iunie 1940, iar România pierde în vara aceluiași an teritorii în Est, Nord și Sud. Speranțele pragmatice ale autorului se lovesc de cinismul geopoliticii.
Note de cultură generală de drum care luminează paginile
- 1940 a fost an bisect: ziua de 29 februarie chiar există în acest jurnal, 29 februarie adaugă o zi în care istoria apasă mai greu.
- Iarna 1939–1940 a fost una dintre cele mai aspre din secol în Europa, înghețând mări și porturi.
- Torpilarea navelor neutre de către submarine germane a crescut tensiunile în Marea Nordului și Baltică.
- În Marea Britanie, campania IRA din 1939–1940 a provocat explozii în mai multe orașe, inclusiv Birmingham.
- Pe 16–19 februarie 1940 se comemorează centenarul lui Titu Maiorescu (n. 1840). Diaristul notează o polemică: „Iorga… restabilește valorile… Maiorescu nu s-a simțit legat de poporul românesc prin nimic.” Disputa e veche: estetismul maiorescian versus angajarea socială. În paginile manuscrise (vezi facsimile), istoria literară curge în paralel cu istoria mare – un contrapus necesar.
- Linia Mannerheim poartă numele feldmareșalului Carl Gustaf Mannerheim, un aristocrat rusofon devenit simbol al statului finlandez modern.
- „Puică de român”: tandrețe dobrogeană/muntenească pentru un nou-născut; un botez în Teleorman e comunitate, cozonac, nădejde.
- Notele despre Roma prind viață: „S-a cinstit memoria martirului Inocențiu Micu-Klein, cel ce odihnește la Madonna del Pascolo.” Micu-Klein, episcop greco-catolic din secolul al XVIII-lea, a luptat pentru drepturile românilor ardeleni; mormântul său din Roma e încă loc de pelerinaj. În Capitală, „primul colocviu al Institutului de Istorie Națională” cu D.C. Giurescu și P.P. Panaitescu anunță o efervescență academică reală – semn că spiritul rămâne viu chiar când lumea se clatină.
Atrocitățile și demența războiului, fara eufemisme, dincolo de hotar
- Bombardamentele asupra orașelor finlandeze, luptele pe gheață, morții anonimi de pe drumuri înghețate – toate poartă aceeași semnătură: războiul strivește granița dintre front și casă. Jurnalul notează și „sufletul finlandez pus în slujba apărării naționale” – o descriere a unei hotărâri disperate care nu scuză, dar explică rezistența.
- Jurnalul nu descrie scene de front, dar frazele sale decupează violența: asalturi „piept la piept”, orașe finlandeze bombardate, refugiați prin zăpezi siberiene, soldați înghețați în tranșee. Războiul de Iarnă a însemnat civili uciși sub bombe la Helsinki și Viipuri, sate arse, spitale lovite, tineri duși „cu frica morții sorocite”. Demența constă și în propaganda care umflă cifre, promite minuni și cere sacrificii fără capăt.
- Ierni de minus 30°C, soldați înghețați pe poziții, sate arse și civili bombardați accidental: războiul își pierde busola morală. “Aș dori… nimicirea celor 2 divizii roșii” notează diaristul; e dorința răzbunării care bântuie epoca, aceeași care va hrăni cicluri noi de violență.
- “Acolo se trage mereu în carne vie.” Pe istmul care duce la Viipuri, artileria sovietică rade tranșeele; bombardamentele loveau și orașe, iar spitalurile improvizate se mutau din pădure în pădure. În Atlantic, marinari de 18–20 de ani îngheață în plutele de salvare sub ceruri polare. Demența e contrastul: sirenele țipă, apoi „câmpiile și dealurile înverzesc sub soarele binefăcător și-n pace.”
- Același condei tremură când scrie: „În Finlanda sovieticii fac progrese. Viborgul este amenințat… complet distrus de artilerie!” și „La Viipuri și Taipale eroismul finlandez nu cedează… Disproporția între beligeranți este de unul la 20–30.” Realitatea confirmă tonul: Linia Mannerheim a fost străpunsă în martie 1940; Viipuri (Viborg) a fost devastat și cedat URSS după un bombardament necruțător. În război, cifrele variază, dar istoricii acceptă azi că pierderile sovietice au fost masive (sute de mii de morți și răniți), iar Finlanda – deși mică – a plătit scump rezistența. Zeci de orașe și sate au ars, civilii au înghețat pe drumuri, spitale au fost lovite, iar gheața lacurilor a devenit câmp de bătălie. E o demență rece: tunurile nivelează cartiere întregi, iar propaganda numește ruinele „eliberare”.
Viața care merge mai departe
- „Conferință la liceu… premii… fișe.” În plin vacarm istoric, oamenii continuă ritualuri mărunte. Tocmai aici se vede rezistența civilă: normalitatea ca formă de curaj.
De ce merită citit până la capăt
- Pentru că, dincolo de știri și zgomot, rămâne omul: speranța lui de neutralitate, oroarea față de atrocități, credința că adevărul – chiar corectat post factum – trebuie notat. Aceste două săptămâni de jurnal sunt o lupă pe luciditatea în vreme de beznă.
- Imaginile cu paginile manuscrise dau textului un parfum de autentic. Jurnalul prinde la un loc două lumi: bucuria obiceiurilor și brutalitatea istoriei. Îl citești repede, dar rămâi cu gândul la contrastul dintre salbele de la gâtul fetelor și schijele care despica orașele: exact distanța subțire dintre normalitate și prăbușire.
Concluzie
- Între 15 și 29 februarie 1940, un continent calcă pe gheață subțire. Jurnalul surprinde pulsația vremii – teamă, zvon, speranță – iar realitatea, rece, arată ce lasă în urmă războiul: orașe sfâșiate, cifre care dor și o lecție mereu actuală despre cât de repede poate deraia normalul.
- În aceasta perioada, lumea atârnă între clopotniță și alarmă aeriană. Jurnalul greșește uneori la detaliu, dar prinde esența: megalomaniile celor mari strivesc vieți mărunte. Iar adevărul rămâne acesta: „al nostru e acest pământ”, dar pacea lui nu e niciodată de la sine înțeleasă.
